Tag: original

366

Ca Valentin’s Day e o prostie venita de la americani, ca tine de marketing, ca e un non-sens si alte chestii de genu’ asta am tot auzit. Si intr-un fel le dau dreptate. E adevarat ca dragostea nu pluteste in aer pe 14 februarie, nici ca cerul  e plin cu baloane sub forma de inimioara roz. Si tot atat de adevarat e ca dragostea nu consta in inimioare kitsch-oase din supermarketuri. Nu sunt de acord nici cu idilele ieftine si cumpararea dragostei cu o inima de plus si un parfum. Nici nu poti spune de 14 februarie : „Te iubesc!”, iar pe 16  ochii sa-ti fuga pe strada, dupa altele. Daca vreti sa stiti ce cred eu despre dragoste e ca dragostea=sacrificiu. Inseamna renuntare la sine, inseamna sa-ti calci peste vointa proprie in favoarea vointei celuilalt. Inseamna ca atunci cand cealalta persoana devine imposibila, adica imposibila-imposibila sa ai puterea de a trece peste, de a uita si ierta. Si o astfel de dragoste nu rezista timpului cu figurine din plus pentru ca in fiecare zi dragostea se zideste caramida cu caramida pentru ca zidul sa fie inalt si puternic: o fortareata care sa reziste la tot felul de atacuri. Oricum, ce stiu eu?!

Dar imi place sa ma plimb de Valentine’s Day pe strada  si sa-l vad pe baiatul acela timid din ultima banca (care e un fost coleg) si de 5 ani e prieten tot cu ea, fata bruneta cu ochi de aquamarin care s-a ingrasat 6 kilograme, avand un buchet imens de hortensii violet si alb. S-o vad pe ea, cea care si-a cheltuit bursa pe 2 luni ca sa-i ia lui acea enciclopedie de medicina. Sa-l vad pe vecinul meu care are miros de paine impregnat in haine (e brutar), grabit, cu un buchet de trandafiri pentru sotia lui. Pe Alin care alaturi de portocalele din sacosa are un pachet cu funda verde din saten (culoarea sperantei) pe care il duce la sectia de oncologie la Mihaela. Pe Marius care tine strans in buzunar o cutie in care se afla inelul de logodna si se indreapta emotiv spre cel mai scump restaurant din oras. Pe ea, cu macheta unei corabii cu panze albe sa-i arate lui ca dragostea rezista in ciuda furtunilor . Pe el, cel care a facut ore suplimentare ca acum sa-i daruie un Canon ei, cea cu pasiune pentru fotografie. Pe voi, cei care visati la dragostea adevarata chiar daca nu ati intalnit-o inca.

Imi place sa ma plimb de 14 februarie si sa vad multe astfel de lucruri, dar cel mai mult imi place sa le vad in fiecare zi. Happy Valentine’s Day de 366 de ori!

Stiu ca de Valentine’s Day se ofera felicitari pe langa altele. Eu mi-am imaginat o altfel de felicitare usor de realizat. Cu aceasta ocazie mi-am amintit cum se fac barcile din hartie si ce uimita eram in copilarie cand vedeam cum o simpla coala seamana cu ceva. Iata si rezultatul:

Si pentru ca stiu ca multi o sa dati zoom sa vedeti ce am scris, :)  voila si textul:

Imi place ca iti place „Micul Print”. Imi place ca in toata dezordinea ta e o ordine; nu stiu cum reusesti sa-ti gasesti obiectele. Ai un talent innascut la asta :). Imi place scrisul tau. Ai spus ca in el nu e nimic care ar putea sa-mi placa dar pur si simplu imi place. Imi place cand canti in masina fara sa-ti pese ca cineva din alta masina sau si mai rau, din autobuz, te-ar putea vedea :). Chiar daca nu imi placa basketul as rezista la un meci. Cat suflet pui! Imi place ca iti place marea si corabiile. Si mie imi plac. Vrei sa rescrii toate cartile din lume? Ai o colectie intreaga de stilouri si tot continui sa-ti cumperi. Imi place cand imi spui : „Buna!”, „Ciao!”, „Hello!”, „Bonjour!” si asta fara sa respiri. Mi-a placut cand m-ai salutat in chineza. Imi place ca uiti mereu sa-ti platesti facturile la telefon :).  Imi place cand asculti o melodie de 20 de ori si tot nu te saturi. Numai tu ma puteai convinge sa nu mananc ciocolata spunandu-mi ca in ea se gasesc picioare de insecte :) si tot fara tine nu as fi mancat ciocolata cu chili si sare de mare. Imi place cum te joci cu copiii. Si-mi place cum le raspunzi la intrebarile lor. Imi place ca i-ai raspuns lui Robert la intrebarea: „De ce soarele e rotund?” spunandu-i ca nestiind ce forma sa ia a rugat o portocala pe care a vazut-o intr-un portocal, in timp ce mergea trist, sa ia forma ei. Portocala a fost generoasa si i-a raspuns: „Cu cea mai mare placere!” Imi place cand mi-ai spus ca steaua noastra e Steaua Polara si ca la fel cum se ghideaza ratacitii, asa sa fie si dragostea noastra: sa nu tinem cont de sentimente ci sa ne amintim de sacrificiu. Imi place ca la tine oamenii sunt mai importanti decat orice pentru tu le intelegi durerea. Si asta pentru ca si tu ai trecut pe acolo. Imi place ca iti place stilul country. Imi plac camasile tale cu carouri si cizmele. Imi place ca imi arati fluturi peste tot pentru ca stii ca ii iubesc. Imi place cand te vad vorbind cu prietenii tai si-ti sustii argumentele. Pui atata pasiune si argumentele tale au atata adancime! Fara tine nu as primi din senin mesaje cu numele si titlul melodiilor si sa ma faci sa deschid calculatorul in toiul noptii. Imi place cum iti iubesti familia. Nu-i de mirare ca mama si bunica ta te adora. Imi place felul in care ma iubesti. Iubirea inseamna pentru tine in primul rand respect. Esti un adevarat gentleman. Credeam ca numai in filme se mai gasesc. Tu m-ai facut sa ma insel. Imi place ca durerea si trecutul nu te-au tinut prizonier si ca ai stiut sa lupti. Durerea ti-a modelat caracterul incat sa ai atata noblete!

S-a intamplat…

S-a intamplat treptat…Nu stiu cand s-a intamplat pentru ca nu mi-am dat seama. Doar ca m-a izbit sfarsitul.

S-a intamplat ca mama m-a invatat sa fac bastonase si virgulite, si ca doamna invatatoare isi dadea tot interesul sa am un scris impecabil; fiecare litera sa fie de aceeasi marime, curbata frumos, fiecare virgulita la locul ei. Timp de patru ani ne-a tot amintit sa scriem citet, dandu-ne de inteles ca la ea conteaza si e un lucru la fel de important ca si spalatul pe dinti. Si ce scris frumos avea doamna invatoare!

S-a intamplat ca in clasa a VI-a profesoara de romana sa fie atat de multumita de scrisul meu incat atunci cand avea nevoie ca cineva sa copie ceva, sa-mi dea mie acel material. Si la inspectii eram avertizata sa am toate lectiile ca sa imi predea caietul comisiei pentru partea „de imagine” :). Cateodata asta insemna sa rescriu jumatate de caiet doar ca mi-am scris o lectie in graba, intr-o zi.In gimnaziu mai cochetam cu pixul cand imi uitam penarul acasa.

In liceu insa, s-a produs despartirea mea de stilou. Mi-am dat seama ca trebuie sa-l parasesc. Nu era „cool”. Numai tocilarii si demodatii scriu cu stiloul. Stiam ca scrisul meu nu mai era ce a fost odata, dar cand profesoara de romana mi-a spus ca nu intelege ce scriu mi-am dat seama cat de mult am decazut. De fapt imi dadeam si eu seama atunci cand nu intelegeam ce am scris cu propria mana pentru care odata am fost apreciata. Fata de ceilalti colegi ma simteam mandra ca profa nu-mi intelege scrisul, asta insemna ca scriu „ca artistii neintelesi”:). In mine aveam un sentiment de pierdere a unui lucru personal, o pierdere a mea la care nu i-am dat importanta.

De perioada facultatii nu vreau sa vorbesc pentru ca va imaginati de ce:). (E prea tragic:) ) Pot doar sa va spun ca aveam „un dar” la a copia unele litere de la altii. Cum? Daca vedeam pe cineva in timp ce scria ceva si imi placea cum scrie o anumita litera pur si simplu ajungeam sa o scriu la fel fara sa vreau. Era ca si cum literele altora ma bantuiau.

Din intamplare, intr-o zi am vazut un document vechi din vremea cand nu existau computere si imprimante, si cand notarii nici nu aveau macar masini de scris. Il mai vazusem, dar in acea zi s-a intamplat sa mi se para fascinant. Si tot atunci am realizat ca acel document e „cool” pentru ca nu am intalnit pe nimeni sa scrie atat de frumos.

Apoi, s-a mai intamplat si ca am primit un toc frumos de care imi era frica sa ma ating, si s-a intamplat ca dupa un an sau doi cand aveam nevoie de un scris mai deosebit sa scriu cu el. Mi-am dat seama cat de mult mi-a lipsit acel scris, mi-am dat seama ca acel instrument ma obliga sa scriu inteligibil, si mi-am dat seama ca iubesc caligrafia. (Se poate sa iubesti un lucru fara sa stii?)

Fiindca e un blog tematic, ca sa nu fiti furiosi pe mine v-am vorbit atat de mult de scris si litere, ce-ar fi sa va spun ca cele mai „chic” invitatii sunt cele scrise de mana? Daca ati vazut filmul „Contele de Monte Cristo” (2002) probabil ati remarcat invitatiile pe care Edmond Dantes le comanda pentru bal. „Cool”, nu?

Invitatiile scrise de mana sunt plastice, expresive, originale. Si asa si trebuie sa fie:). Totusi, daca vorbim de multi invitati si aceasta varianta iese din discutie, puteti apela la diferite caractere pe care sa le folositi la imprimarea invitatiilor, depinzand desigur de genul si stilul evenimentului.

O alta solutie ar fi ca invitatiile sa fie realizate handmade de dumneavostra sau prietenii dumneavoastra. Vor fi mult mai apreciate de public. Pastrez si acum invitatia de nunta de la o prietena si asta fiindca stiu ca a contribuit la confectionarea ei.

Nu uitati ca invitatiile vor vorbi oaspetilor despre viitorul eveniment si despre gustul estetic al celor care le trimit!

Letizia, cea cu caietul de caligrafie

J’adore la mer!

Probabil ca toti ati crescut avandu-l. Aveti, ati avut sau stiti pe cineva care detine mobilier pe care eu il numesc de „tip ceausist”. Poate ca unii l-ati depozitat printr-un pod, garaj, debara, in speranta ca : „Cine stie, intr-o zi va reveni moda…” Nu va mangaiati cu acest gand! Va garantez ca nu va fi la moda. Niciodata nu a fost frumos, dar noi romanii l-am pastrat pentru ca pur si simplu nu am avut alte optiuni.  „Bine, Lety, imi veti spune, dar noi nu avem bani sa ne schimbam mobilierul!” Nici nu va sfatuiesc s-o faceti decat daca sunteti siguri ca il veti inlocui cu ceva frumos. Pentru ca, vedeti voi, sub minciuna ca acum gasiti lucruri noi, moderne, sau care „se poarta” (sa le citez pe multe vanzatoare), se afla de fapt mult kitsch. Kitsch pe care inca mai dati si banii. Nu stiu cator dintre voi li se va parea o solutie dar eu va propun sa faceti un experiment. Eu am facut unul si il impartasesc cu voi. Nu am o fotografie initiala. Expun una cu un detaliu identic de pe alta piesa de mobilier care asteapta transformare. Daca inca nu v-ti prins ce inseamna mobilier de „tip ceausist” va ofer un „indiciu” :):

Pentru ca incaperea in care se afla biroul am decorat-o in stil marin, am ales ca si biroul sa se incadreze in acelasi stil:

Stilul marin se caracterizeaza prin preponderenta albului, nuantelor de bleu si albastru, culori reci ce sunt echilibrate de bej, ocruri, maro. Ca accente merg si culorile rosu, verde, galben si altele care sa se potriveasca contextului.  Acest stil se preteaza incaperilor mici datorita albului care da senzatia de spatiu, dar si incaperilor mari pentru ca nu toti iubesc sa fie inconjurati de multe obiecte. Se potriveste persoanelor curajoase, ambitioase, cu spirit de aventura, care doresc sa iasa din rutina si pentru care viata reprezinta o provocare; celor ce iubesc marea si misterul dar si tuturor celor ce iubesc simplitatea, frumusetea si micile bucurii ale vietii.

Desi viata marii reprezenta ceva prea misterios si prea inaccesibil pentru mine, dupa ce am ascultat melodia „La mer” de Charles Trenet mi-am dat seama ca iubesc marea pentru ca imi da sentimentul de relaxare si optimism. Asadar, mi-am luat inima in dinti si am facut mici schimbari in speranta ca acestea vor continua.

La evenimente nu are cum sa dea gres. Cui nu-i place libertatea, prospetimea, bucuria, misterul, caldura, linistea, simplitatea, provocarea si buna dispozitie reunite intr-un singur loc?

Cu siguranta nu va fi un eveniment monoton. Si nu spun asta doar pentru ca eu ador corabiile cu panze albe. :) La evenimentele restranse cu putini invitati puteti sa le cereti acestora sa poarte ceva in stil marin. Sigur vor fi incantati. Va fi un eveniment original ce ii va provoca sa fie creativi. Asta va „lega” grupul si acest lucru nu se va vedea doar in fotografii.

This site is protected by WP-CopyRightPro