Tag: frumos

Ba conteaza!

Cateodata e simplu sa cumperi un cadou. Vezi un obiect si in cateva fractiuni de secunda il apuci rapid de pe raft si il pui in cos. (Sau un alt scenariu). Stii pentru cine e, stii si cu ce ocazie e sau cu ce neocazie :) – ca sa faci un cadou nu iti trebuie nu stiu ce eveniment; inventezi tu unul. Si mai stii si ca se potriveste atat de bine unei persoane incat in intregul univers nu ai gasi ceva mai potrivit. Dar asta e un caz fericit.

Celalalt caz e framantarea neuronilor si asta dureaza cam cat ai face 100 de paini. Te transformi in cercetator si incerci sa afli toate detaliile. Iti pui o gramada de intrebari. Si cu cat simti ca te apropii de raspuns cu atat la gramada imaginara se adauga si altele. Cunosc persoane la care daca am reusit sa le ofer un cadou de care sa se bucure, ar fi trebuit sa primesc premiul pentru cea mai viteaza persoana la sectiunea „oferirea de cadouri”. Da, uneori e chiar o lupta: in mintea ta, prin magazine, cu persoana in cauza de la care incerci sa afli indicii.

Dar si in primul caz si in celalalt , lucrurile nu se opresc aici. Partea grea a trecut, dar mai e o parte. Ajungi acasa, dai tot amalgamul de hartii, creioane, panglici si cartoane, fotografii, lipici, s.a.m.d de pe masa de lucru si asezi in centru proaspatul viitor cadou. Esti fericit. (Poate usurat ca dupa un examen la care ti-au picat subiectele dorite) E un nimic dar totusi trebuie sa fie cadou.

Se spune ca „nu haina il face pe om” si „ambalajul nu conteaza”. Nu stiu daca sa cred asta. In mare masura, dupa ce scanez o persoana, computerul meu de bord poate sa-mi ofere ceva informatii despre acea persoana: ce preocupari are, cati bani are, domeniul in care lucreaza, daca e creativa sau nu, daca citeste, ce muzica asculta, lucrurile care ii plac, cata proteina si creatina consuma :), daca vrea sa impresioneze sau nu, daca si-a cumparat de curand haine si toti trebuie sa afle asta, ce nivel de educatie are. Uneori, mai aflu si ca in hypermarketuri sau mall-uri soarele straluceste ca pe o plaja din Florida si musai ai nevoie de ochelari de soare sa te protejeze de nocivele radiatii. Mai afli si altele dar sa le lasam pe altadata.

La fel, si ambalajul unui cadou poate spune cateva lucruri. Spune daca stii sa apreciezi sau nu lucrurile frumoase. Nu poti oferi un ambalaj kitschos si sa pretinzi ca e frumos. Nu poti arunca cadoul in „ceva” doar sa scapi si de responsabilitatea asta si sa spui ca ti-ai dat interesul sa-l ambalezi.  In primul rand, atunci cand privesc un cadou vad ambalajul. Si poate sa-mi incante sau nu privirea. Mi s-a intamplat sa primesc cadouri si sa nu vreau sa stric ambalajul :). Dar am fost sigura ca voi fi incantata si de continut. Nu ma refer la a muta muntii din loc pentru o hartie, o cutie, nici la a da banii pe un ambalaj care sa valoreze mai mult decat continutul. Vreau sa va provoc sa realizati ceva simplu si frumos din nimic. Cum notiunea de „frumos” e relativa nu stiu ce veti intelege de aici. Nu va multumiti cu pungile pentru cadouri si colile de impachetat pe care stiu toti de unde le-ati luat pentru ca se gasesc in fiecare supermarket. Unii intra in panica cand realizeaza ca au uitat de ambalaj si nu mai au timp sa ajunga la magazin. Nu e nevoie sa alergati daca nu aveti de gand sa castigati maratonul. Cu ce aveti in casa o sa rezolvati si aceasta mica mare problema.

Mai jos aveti niste sugestii de ambalaje realizate de mine pentru niste obiecte banale: cani de ceai, carti si alte chestii de genu’, realizate din materiale gasite prin casa. Pentru obiecte mai luxoase sau cadouri oferite la evenimente speciale puteti apela la alte stiluri. Sa va fie cu folos!

S-a intamplat…

S-a intamplat treptat…Nu stiu cand s-a intamplat pentru ca nu mi-am dat seama. Doar ca m-a izbit sfarsitul.

S-a intamplat ca mama m-a invatat sa fac bastonase si virgulite, si ca doamna invatatoare isi dadea tot interesul sa am un scris impecabil; fiecare litera sa fie de aceeasi marime, curbata frumos, fiecare virgulita la locul ei. Timp de patru ani ne-a tot amintit sa scriem citet, dandu-ne de inteles ca la ea conteaza si e un lucru la fel de important ca si spalatul pe dinti. Si ce scris frumos avea doamna invatoare!

S-a intamplat ca in clasa a VI-a profesoara de romana sa fie atat de multumita de scrisul meu incat atunci cand avea nevoie ca cineva sa copie ceva, sa-mi dea mie acel material. Si la inspectii eram avertizata sa am toate lectiile ca sa imi predea caietul comisiei pentru partea „de imagine” :). Cateodata asta insemna sa rescriu jumatate de caiet doar ca mi-am scris o lectie in graba, intr-o zi.In gimnaziu mai cochetam cu pixul cand imi uitam penarul acasa.

In liceu insa, s-a produs despartirea mea de stilou. Mi-am dat seama ca trebuie sa-l parasesc. Nu era „cool”. Numai tocilarii si demodatii scriu cu stiloul. Stiam ca scrisul meu nu mai era ce a fost odata, dar cand profesoara de romana mi-a spus ca nu intelege ce scriu mi-am dat seama cat de mult am decazut. De fapt imi dadeam si eu seama atunci cand nu intelegeam ce am scris cu propria mana pentru care odata am fost apreciata. Fata de ceilalti colegi ma simteam mandra ca profa nu-mi intelege scrisul, asta insemna ca scriu „ca artistii neintelesi”:). In mine aveam un sentiment de pierdere a unui lucru personal, o pierdere a mea la care nu i-am dat importanta.

De perioada facultatii nu vreau sa vorbesc pentru ca va imaginati de ce:). (E prea tragic:) ) Pot doar sa va spun ca aveam „un dar” la a copia unele litere de la altii. Cum? Daca vedeam pe cineva in timp ce scria ceva si imi placea cum scrie o anumita litera pur si simplu ajungeam sa o scriu la fel fara sa vreau. Era ca si cum literele altora ma bantuiau.

Din intamplare, intr-o zi am vazut un document vechi din vremea cand nu existau computere si imprimante, si cand notarii nici nu aveau macar masini de scris. Il mai vazusem, dar in acea zi s-a intamplat sa mi se para fascinant. Si tot atunci am realizat ca acel document e „cool” pentru ca nu am intalnit pe nimeni sa scrie atat de frumos.

Apoi, s-a mai intamplat si ca am primit un toc frumos de care imi era frica sa ma ating, si s-a intamplat ca dupa un an sau doi cand aveam nevoie de un scris mai deosebit sa scriu cu el. Mi-am dat seama cat de mult mi-a lipsit acel scris, mi-am dat seama ca acel instrument ma obliga sa scriu inteligibil, si mi-am dat seama ca iubesc caligrafia. (Se poate sa iubesti un lucru fara sa stii?)

Fiindca e un blog tematic, ca sa nu fiti furiosi pe mine v-am vorbit atat de mult de scris si litere, ce-ar fi sa va spun ca cele mai „chic” invitatii sunt cele scrise de mana? Daca ati vazut filmul „Contele de Monte Cristo” (2002) probabil ati remarcat invitatiile pe care Edmond Dantes le comanda pentru bal. „Cool”, nu?

Invitatiile scrise de mana sunt plastice, expresive, originale. Si asa si trebuie sa fie:). Totusi, daca vorbim de multi invitati si aceasta varianta iese din discutie, puteti apela la diferite caractere pe care sa le folositi la imprimarea invitatiilor, depinzand desigur de genul si stilul evenimentului.

O alta solutie ar fi ca invitatiile sa fie realizate handmade de dumneavostra sau prietenii dumneavoastra. Vor fi mult mai apreciate de public. Pastrez si acum invitatia de nunta de la o prietena si asta fiindca stiu ca a contribuit la confectionarea ei.

Nu uitati ca invitatiile vor vorbi oaspetilor despre viitorul eveniment si despre gustul estetic al celor care le trimit!

Letizia, cea cu caietul de caligrafie

This site is protected by WP-CopyRightPro