Personale

Caut metoda. Care sa fie?

De vreo doua saptamani ma „sclifosesc” (vorba mamei) sa invat limba italiana. Am scos manualul de la naftalina. Sa-mi fie rusine! Il am de vreo doi ani. Si inca o data rusine ca sunt la lectia sapte ceea ce inseamna ca urmeaza recapitularea, ceea ce inseamna ca nu e asa rau pana la urma, nu? đŸ˜€

Dar ca sa ajung la capitolul doi am ajuns la concluzia ca imi trebuie o metoda. Please, help!

Deci, avem:

1. Metoda lui Le:

Citesti ce e de citit, memorezi ce e de memorat, rezolvi ce e de rezolvat. Daca nu reusesti 100% treci mai departe, nu trebuie sa disperi. Dar 99% trebuie sa stii. De ce nu da roade la mine? Pentru ca ma enerveaza sa invat toate terminatiile substantivelor la plural, chestiile cu triftongii, diftongii si cum or mai fi.

2. Metoda romanului plecat in Italia si intors in Romania:

Memorezi cuvinte si expresii genul: „Si”, „Boo”, „V-ati luat o „tavola” noua? Aaa, pardon, o masa!”, „Perche”, „Grazie”, „Come stai?”. Bineinteles ca ajunsa la Roma m-as rataci pe strazi cu asa cunostinte. Next!

3. Metoda E:

Se ia o una bucata roman sau carte serioasa si se citeste cu voce tare. Langa tine e musai dictionarul. Cuvintele pe care nu le intelegi le cauti in dictionar. E o metoda „lovely” :D. Imi place sa citesc. Dar asta nu e pentru persoane incepatoare ca mine. Trebuie sa stii timpurile verbelor. Dar cel mai rau ma enerveaza sa caut cuvintele in dictionar.

4. Metoda mamei:

„Las-o incolo de gramatica! Scoate pe o hartie cuvinte uzuale. Alaturi ataseaza pronuntia.” E voila! Mama, ai uitat ca nu imi place sa tocesc? Doar imi stii notele. đŸ˜€

5. Metoda lui Fluffy Jr. (pisoiul):

„Miauuu!”

6. Metoda lui Lori:

„Nu stiu cum inveti dar invata odata si vino in Italia!”

7. Metoda lui tati:

Hmm..Avem aici o abtinere de la vot.

8. O metoda auzita (nu stiu cat de adevarata este):

Te pui in fata unei oglinzi te uiti in oglinda si pronunti cuvintele. Asta te ajuta sa inveti corect o limba, cica. Pe mine m-a ajutat sa imi dau seama ca nu am sprancenele simetrice. „Oare o fi de vina vreun muschi? Asa auzisem parca. Daca nu e un muschi la fel de dezvoltat ca celalalt sprancenele nu pot fi la fel de arcuite. Oare sa ma tund? Nu era mai ok cand aveam breton?”

9. Metoda luarii de medatii:

Cauti un profesor/a si iei lectii in particular. Avantajul: fie ca vrei ca nu vrei o data pe saptamana esti obligat sa deschizi cartea, caietul. Mai ai si teme pentru acasa lucru ce nu poate decat sa-mi placa. Pe bune! Imi aminteste de clasa a 4-a. Problema e ca imi aminteste si de meditatiile din clasa a 8-a. Profa’ omora mustele in timp ce eu trebuia sa rezolv nu stiu ce ecuatie pe care nu stiam s-o rezolv, si ea vedea asta dar se facea ca nu vede. Ce sa-i faci cand ai muste in casa?! In plus, scaunul parea ca are cuie. Eu ascultam cu ticaie ceasul. Chiar daca as fi stiut rezolvarea nu as fi scris-o de frica. Cine stie cunoaste :P. (Obs! Am fost doar de doua ori la meditatie. A doua oara tarata de mama. Daca ar mai fost si o a treia ar fi insemnat ca sunt moarta.)

10. Metoda „la fata locului”:

Mergi in Italia si vezi ce prinzi din aer.  Poate ca ai antene bune.

11. Metoda predarii de catre o prietena, studenta la litere:

Pare ok, asta daca nu incepi sa vorbesti despre ce ti-ai cumparat, de muzica, carti si filme si s-ar termina cu : „Hai sa-ti arat ce film am vazut!” (Culmea e sa aiba si vreo patru parti.)

12. Metoda tipului binevoitor de la ambasada:

Dupa ce am iesit de la ambasada SUA cu actele in mana, distrusa, un domn de vreo treizeci si ceva, patruzeci, imi spune: „Nu ti-au pus viza? Nu-i nimic, domnisoara, te mariti cu un american si tot ajungi in SUA.” Dar ce, „gli italiani” nu pot invata romana?

13. Metoda lui Juju:

„Te uiti la filme si asa bine inveti!”  Baiatu’, problema e ca am doar „La vita e bella” si de acolo s-a prins doar „Buongiorno, principessa!”

14. Metoda mea:

Lascia stare! Mai bine ma apuc de chineza. Si-asa imi plac literele…

Uneori,

mai dau cu creionul sau carbunele pe foaie sau in unele cazuri pe panza. Aveam pe panoul de deasupra biroului o fotografie dupa o schita de Van Gogh care mi-a trezit interesul. Desi imi simt mana greoaie si liniile nu mai curg ca in trecut, vreau sa va anunt ca inca imi place desenul. Pot sa il admir si la altii, nu? đŸ˜€ Am fost motivata sa ma pun pe treaba pentru a scapa de niste chestii de pe pereti. Spun „chestii” pentru ca nu stiu in ce categorie pot fi integrate :). Am vrut sa va atasez fotografii cu desenul proaspat iesit din atelier dar dintr-o „eroare umana” (ce-mi place cuvantul asta! :)) ) mi s-au sters cateva mii de fotografii din calculator. Asa ca va trebui sa va multumiti cu o fotografie facuta cu un aparat din categoria cruciferelor.

1 Iunie si Marele Semn de Intrebare…

M-am intrebat ce nume voi purta. Poate as fi ales un altul care sa ma reprezinte dar pana la urma mi-as fi dat seama ca nu tinea de alegerea mea si as fi fost multumitor. Mi-ar fi placut sa ma strige cineva si sa stiu ca e vorba de mine. Ar fi fost interesant. Fiecare cu tonul vocii lui, cu pronuntia lui, cu starea in care se afla, cu ce avea sa-mi comunice. Cum ar suna numele meu rostit de persoana iubita, de prietenii care se bucura ca am inscris un gol, de seful care imi da un proiect important de facut? Nu mi-ar fi placut sa-mi aud numele strigat cu manie, din ura, nici sa-l stiu rostit de atatea buze care ma defaimeaza pe nedrept, ca nu au altceva decat sa vorbeasca despre oameni. Dar as fi inteles ca asa e viata. Da, as fi inteles ca nu se poate altfel, cum nu se poate ca intr-o pictura sa nu existe umbre pentru ca lumina sa iasa in evidenta, cum nu se poate curcubeu fara ploaie. Mi-ar fi placut sa fac cunostinta cu cineva si sa-mi rostesc numele iar celalalt sa-mi spuna ca ii face placere sa ma cunoasca. Ce frumos e sa ai nume, nu?

Oare ce culoare ar fi purtat ochii mei? Poate ca in adolescenta as fi purtat lentile de contact ca sa ma numar printre persoanele care poarta culori mai rare, sa ma simt iubit si apreciat. Sau poate nu. Se zice ca ochii sunt ferestrele sufletului. Oare ce s-ar fi vazut prin ai mei? Dar pana la urma, indiferent de culoare, vezi la fel. Vezi aceleasi lucruri. Pe mine ma bucura norii albi bine inchegati pe cerul albastru. Mi-ar fi placut sa vad copaciii, casele, masinile. Poate as fi facut ocolul pamantului, sau poate as fi mers in doar cateva tari. Ce interesanti mi-ar fi fost oamenii! Diferiti de la un popor la altul dar totusi la fel. M-ar fi uimit obiceiurile lor. Si chiar daca as fi ramas intr-o singura tara, intr-un singur oras sau sat, tot as fi avut ce sa vad, pentru ca primaverile, verile, toamnele si iernile nu ar fi fost niciodata la fel. Poate copacii ce infloresc sunt mai multi sau mai putini de la an la an. Si cine stie in fiecare an cate coronite de flori as fi facut pentru cati prieteni. Si cine stie in cate papadii as fi suflat si as fi asteptat ca fiecare puf sa mearga la un om sa-l faca fericit. Oare as fi facut barcute de hartie sa la pun pe apa dupa fiecare ploaie? M-as fi scaldat cu picioarele in noroi? Sau as fi aruncat din el pe rufele vecinei care e acra tot timpul? Cate vanatai as fi avut de la cataratul in cires sau saritul peste garduri? Cate pisici si caini as fi adapostit si ce nume le-as fi pus? Sunt sigur ca as fi alergat fericit, descult, prin iarba. Cum ar fi aratat oamenii de zapada facuti de mine? La inceput, e cert, as fi luat zapada fascinat, in mana, apoi as fi aruncat bulgari mici in mami si tati iar mami si tati s-ar fi facut ca pica in zapada, sub povara. M-ar fi amuzat jocul asta in care eu am putere asupra lor. Ar fi fost curios cum detin puterea in acest joc, cand mie mi se pare ca ei au atata putere, ca pot totul. Cand merg cu o problema la ei o rezolva intotdeauna. Iar in bratele lor daca ma voi adaposti cand plang si-mi vor zice: „Va fi bine!”, stiu sigur ca asa va fi. Nu stiu cum reusesc, i-as numi Uscatori de Lacrimi.

Cum e bucuria pe care o simti atunci cand primesti daruri? Cum ar fi fost aniversarile, ce cadouri as fi primit? Cum ar fi fost sa impodobesc bradul? Care ar fi fost culoarea mea preferata?

Cate ganduri, cate intrebari am. Ma simt de parca as avea forma unui semn de intrebare si nu un corp cum au ceilalti. Ce ma pasioneaza? Ce meserie am? Poate as fi fost un geniu, poate as fi facut o mare descoperire sau poate as fi fost un simplu muncitor. Poate cioban. Dar lumea are nevoie si de simpli cultivatori de porumb, nu? Si tot fericit as fi fost cand as fi vazut pamantul.

Dragostea e totul. A iubi si a te sti iubit. A te sacrifica si a primi sacrificiu din partea celuilalt doar de dragul dragostei.  promite si a te tine de promisiune cu pretul propriei vieti. De cine m-as fi indragostit? Pe cine as fi iubit si ce as fi apreciat la acea persoana? Cum ar fi fost sa inchid seara ochii si sa am imaginea ei in memorie, sa tin minte gropita din obraz, ridurile de expresie, ticul pe care il are cand isi invarte suvita de par pe deget, sa-i iubesc pasiunile chiar daca nu ma dau in vant dupa ele, modul in care fredoneaza  toata ziua o melodie si logic ar fi enervant dar din motive nestiute asta mi-ar fi placut. Da, dragostea e o taina. M-as fi casatorit vreodata? As fi avut copii? Si daca da, cum ar fi fost totul? Cate experiente! Mi-ar fi placut sa le spun povesti. De unde stiu asta? Pentru ca si mie mi-ar fi placut sa ma plimb prin regate, paduri si castele, sa fiu o persoana pe seama careia sa se scrie o poveste. Indiferent de carti, toti oamenii au povesti. Povestile sunt vietile lor. Povestile incep la nastere si nu se termina dupa moarte. Sau poate nu. Povestea incepe inainte de a te naste. Incepe de la o simpla celula care poarta in ea toata informatia genetica. Ce curios ca pe parcurs nu mai primeste alte informatii. Si ce celula interesanta! In ea e inscrisa culoarea ochilor si a parului, pana si textura lui, daca va fi cret sau drept, si atat de multe altele incat e imposibil sa le numeri chiar daca ai trai 900 de ani. Oricum, tot de genetic tine si varsta la care albeste parul unui om. La ce varsta as fi descoperit primul fir de par alb, si cand ar fi crezut oamenii ca mi-a cazut ligheanul cu faina pe cap?

Povestea mea e ca si cum cineva ar fi rupt toate foile cartii si ar fi ramas doar copertele. Cine cunoaste povestea mea? Valuri de intrebari imi vin si inainte de a primi raspuns sunt maturate de altele la fel cum sunt maturate scoicile sau si mai rau. Macar mai poti spera ca la urmatorul val vei mai vedea scoica dinainte. In cazul meu: nimic. De ce? Si de ce nu am avut posibilitatea sa-i privesc in ochi pe acei care au decis ca eu sa nu am nici un nume, sa nu fiu strigat de nimeni, iubit, urat, invidiat de nimeni. Sa nu simt cum mi se aseaza pe mana vreo buburuza, sa nu pot numara stele, sa nu fi simtit frigul sau transpiratia si mirosul de dupa ploaie, sa nu fi atins iarba si sa nu fi luat in mana aripa unui fluture mort. De ce mi s-a impus sa nu ma indragostesc, de ce mi s-a spart oglinda ca sa nu-mi vad niciodata chipul? De ce?

Cum ar fi daca la o pisica sau la un alt animal i s-ar sfarama si smulge fatul din uter cu cruzime? Cum ar fi sa-i priviti trupul inca nedezvoltat dar stiind ca de acolo va fi o viitoare fiinta? Nu v-ar parea rau? Nu ati regreta nimic? Si cum ar fi daca ar fi privit ca o normalitate? Stiti cum ar fi? Organizatiile de protectie a animalelor s-ar sesiza, oamenii ar judeca cruzimea, ar apare la stiri iar faptasii pedepsiti.

Cum e sa sfarami un ou inainte de a se naste puiul? Dar cum e sa sfateci un om inainte de a se naste? Cum e ca altcineva sa aleaga in locul tau, cum e sa nu ai dreptul de a alege? Cum e sa fii condamnat la moarte fara sa fi facut nimic decat ca s-a intamplat sa existi? Si cum e ca astea sa se intample zi de zi? Cum ar fi ca intr-un singur an sa moara 1 milion de oameni? Asa e ca daca ar fi murit intr-un cutremur sau o alta calamitate ati vorbi zilnic despre asta? Nu e asa ca daca cineva ar ucide atatia oameni asta s-ar numi genocid? Si nu e asa ca legea ar fi aspra? Daca legea ar spune: aveti dreptul de a ucide? Dar tocmai asta se intampla. Nu inteleg cum cineva care invata sa salveze vieti- medicii, tocmai ei ucid. Nu e o contradictie in asta?

Mama si tata, eu nu vreau sa va condamn, eu nu va pot condamna. Daca trebuie sa va cereti iertare, cereti-va de la Dumnezeu. Eu nu va pot condamna ca nu am fost primit. Nu a fost alegerea mea. Am fost doar un dar neprimit. Imaginati-va ca daruiti cuiva un cadou. Cum ar fi ca acea persoana nici sa nu-l desfaca si sa-l sfarame in picioare in fata voastra? Nu, nu mie trebuie sa-mi cereti iertare. Cereti-I lui Dumnezeu. Iar daca eu nu am putut fi copil macar sa fiti voi. Si de n-au fost brate intinse pentru mine voua vi se vor intinde, cu siguranta!

This site is protected by WP-CopyRightPro