Azi-noapte, pardon, azi-dimineata am stat cu ochii pironiti pe cer dupa stele cazatoare. Bine ca nu au fost cai verzi pe pereti albi. S-a anuntat de la 2.30 ploaie de stele. Cum s-a facut 2.30 tzup la fereastra de parca stelele incep sa cada la ora fixa. Am stat pana la si ’50 dar degeaba…In tot timpul asta am avut timp sa ma gandesc la copilarie. Stiu, 10 minute inseamna putin. Nu si cand esti singur. M-a apucat asa din senin un dor de copilarie.

Ce frumos era daca stateam cu prietenii din copilarie cu ochii atintiti spre cer chiar daca asta ar fi insemnat sa nu cada nici o stea. Sa stam de dragul de a sta impreuna. Imi amintesc ca atunci cand se anunta vreo eclipsa de luna musai trebuia s-o vedem. Ne promiteam reciproc ca ne vom convinge parintii sa ne lasa afara, faceam planuri de evadare din casa pe la 22-23 dupa ce s-au culcat si tot vedeam eclipsa. Si asta chiar daca insemna sa-i santajam pe parinti, sa ne „smiorcaim” in fata lor: „De ce nu ma lasati sa vad eclipsa? Atat am invatat pentru un 10 la biologie…v-am ajutat si la udat straturile”, „Niciodata nu m-ati lasat: sa fac…, sa nu fac…, sa plec…, sa nu plec…nu am macar o data in viata dreptul asta?” Cateodata se termina cu dezamagiri, cateodata cu succese, cateodata cu renuntari de ambele parti:

„-Bine, dar doar pana 23.

-23.30

-Nu, am spus 23.

-23 si un sfert.

-Bine, 23.30. Dar la ora aia sa fii deja in pat.”

Pentru noi viata toata era o expeditie: realizat ierbare, insectare, goana dupa aurul din nisipul de la poarta, calatoriile pe dealuri si apoi focul de la cazanul de afara in care era porumb fiert, sapaturile arheologice din care ne alegeam cu niste comori mai ceva decat cele de la Sarmisegetuza, inaltarea unui zmeu care sa ajunga la luna, pescuitul de carasi pe care ii tineam sub observatie mai ceva decat tin sub sub observatie oamenii de stiinta speciile pe cale de disparitie.

Imparteam si bune si rele: zmeura si ciresele, jeleurile, momentele de reculegere pentru cainii si pisicile moarte care erau ingropate „crestineste” cu o cruce de lemn, scoicile de la mare. Suportam cu greu despartirile. Astfel cand cineva pleca pentru pentru 10 zile la mare, noi, cei ramasi treceam cu greu peste timpul care parea a fi juma’ de an. Insa asta facea reintalnirea si mai frumoasa.

Am cautat locul in care cerul se uneste cu pamantul si nu l-am gasit, zmeul caruia i s-a rupt ata si care s-a pierdut intre nori fericit parca ca a scapat de chinurile la care a fost supus, pietre cosmice, locul in care curcubeul se propteste de pamant. Impreuna am vazut eclipsa totala de soare, cometa Hale-Bopp,cred. Am invatat sa ne luptam  cu sabii de lemn. Am fost profesoara, eleva, medic si pacient, postas, vanzatoare de aprozar si cumparator, croitoreasa. Am invatat cum sa predau o lectie, am invatat ca elevii pot fi neascultatori, stiu sa fac unt din pamant, sa cantaresc fructe, sa cos rochii la papusi, sa pun note, sa fac un plic si sa-l lipesc cu clei provenit de la copaci, sa consult, sa pun un diagnostic si sa scriu o reteta, sa fac buchete si coronite, si barci din hartie.

Inca nu am invatat sa pun o rama intr-un ac de pescuit, nici nu mi-am facut curaj sa pun mana pe ea. Am uitat sa mor de nerabdare sa treaca ploaia si sa ies fericita din casa, sa caut curcubeul, Carul mare, sa-mi aleg o stea, sa ma impac dupa o cearta realizand ca fara prieteni viata nu se poate trai, si ca nu pot fi inlocuiti cu altii. Am devenit prea sceptica, individualista si rece. N-as mai pleca sa gasesc locul in care pamantul se uneste cu cerul, n-as mai cauta aur in nisip, n-as mai face sarmale, n-as mai sapa in pamant dupa carabusi. Si totusi cred ca am gasit locul in care pamantul se uneste cu cerul chiar daca atunci nu am stiut asta. Am gasit mai mult decat aur in nisip, iar cand am plecat sa culegem frunze pentru sarmale am luat mai mult decat atat.

Ma intreb unde sunt. Unde m-am pierdut? Am inlocuit toate astea cu lucruri „mature”. Azi am libertatea sa stau treaza cat vreau dar am pierdut prietenia adevarata, stelele nu ma mai incanta. Unde imi sunt prietenii? Unde sunt cei cu care imparteam atatea? Probabil nici ei nu urmaresc ploaia de stele. Poate dorm obositi dupa o zi de munca, poate se distreaza.  Poate din fericire nu au geamurile baricadate cu obloane si jaluzele si perdele si poate isi arunca o clipa ochii pe fereastra in timp ce leagana copilul.

Imi lipseste atat de mult copilaria incat daca m-as putea intoarce si as alege, as vrea sa raman vesnic copil. Nu pot intelege de ce vroiam asa de mult sa cresc mare. Pentru pantofii cu tocuri pe care ii incalt rar? Pentru fondul de ten plin de chimicale si vopseaua de par la care am renuntat pentru ca nu am avut de ales? Pentru ca pot sta treaza pana la 5 dimineata si sa ma trezesc a doua zi cu dureri de cap si ochi?

Dar gata cu melancolia!

Daca azi-noapte as fi vazut stele cazatoare mi-as pus cate o dorinta pentru voi, prietenii din copilarie. Pentru voi, colegii cu care am impartit aceeasi invatoare si aceeasi profesori.